Toți oamenii au simț muzical

Și înainte să-mi demonstrezi că nu este „adevărat”, că știi sigur că există oameni fără „ureche muzicală” pentru că fie tu, fie un părinte sau cineva foarte apropiat ai/a lucrat cu sute de copiii și ai/a observat acest lucru, te rog să citești ce scrie mai departe. E o poveste adevărată.

url
Motto: „Nu ascultăm muzica doar cu urechile, ci o simțim rezonând în tot corpul, în creierul și în inima noastră” - Emile Jaques-Dalcroze

De când s-a ridicat în picioare, fetița noastră a dansat la auzul muzicii. La 1 an, acest lucru însemna să se miște pe ritmul oricărei melodii cu un tempo mai susținut. Dar n-am putut să nu mă mir de precizia cu care nimerea mereu „ritmul”, precizie care nu s-a modificat - motiv pentru care a fost considerată „peste medie” la un test de percuție, când avea 5 ani. Dar nu a dorit să studieze așa că nu am insistat deși tare ne mai doream să o intereseze un instrument.

După vârsta de 3 ani am auzit-o cântând cuvintele diverselor melodii care-i plăceau, și părea să urmărească și linia melodică. M-a surprins atunci mai mult memoria ei lingvistică și nu prea dădeam atenție corectitudinii notelor. Pe la 4-5 ani m-a văzut pe mine cântând (pe scenă) și a început să spună că vrea și ea să cânte. Și a repetat vreun an până când ne-am gândit să verificăm dacă este o toană sau chiar își dorește să cânte, nu doar să fie pe scenă (cum vedea în prea multe desene animate și emisiuni pentru copii).

Așa am ajuns la un cor de copii recomandat de cunoscători. După repetiția corului, fetița noastră a fost invitată înăuntru să reproducă note după pian. La început a nimerit unele note, altele nu. Apoi dirijorul a plecat, crezând că o intimidează și fetița noastră a continuat cu co-repetitorul. Totul a durat 3 minute, probabil. Apoi dirijorul a venit la mine și, jenat, mi-a spus că poate e cazul să mai așteptăm. După care co-repetitorul a venit mai degrabă mirat și m-a întrebat dacă e răcită (chiar era răgușită și nu-mi dădusem seama!) și mi-a spus că reproduce după pian sunetele mai joase dar nu și pe cele mai înalte. Le-am mulțumit amândurora, am încercat să nu afișez pe chip multele surprize (insight-uri, mai degrabă) pe care le avusesem în acele minute și am dat să plecăm. Dar înainte de a ieși, fetița noastră a mai avut o treabă de făcut: după ce ascultase corul și fusese ascultată, acum avea nevoie să facă cunoștință cu sala! Astfel că a alergat printre toate scaunele, rând după rând, până când a ajuns la ușa de ieșire. Mi-am dat seama că nu le-a convenit această ieșire prelungită dar eu înțelegeam nevoia ei și nu am grăbit-o și nici nu i-am lăsat impresia că a făcut ceva nepotrivit - ea tocmai căuta să înțeleagă cu corpul ce înseamnă un cor! Cum aș fi putut să o opresc? i-aș fi ciuntit o experiență necesară ei!

Am avut nevoie de multe săptămâni să înțeleg tot ce s-a întâmplat în acele câteva minute care, pentru prea multe ființe pe lumea asta, se transformă într-un verdict pe cât de nedrept și greșit, pe atât de dureros: „Nu are ureche muzicală.”

Noroc că am cunoștințe de muzică, tehnică vocală și, mai ales, de strategii de învățare. Așa că, alături de fetița noastră, mi-am propus să înțeleg cum ajunge ea la sunet; ce se întâmplă în interiorul ei pentru a-l putea reproduce și ce are nevoie, de fapt, pentru a putea interpreta corect. Astfel am observat
  • că sunetele joase le cânta cu privirea în jos și le reproducea corect (ca și când sunetul venea din interiorul ei)
  • că sunetele înalte le cânta cu privirea drept înainte sau în lateral (uneori în sus) și mai mult de jumătate erau „pe lângă” (ca și când le căuta în exterior, cu urechile sau cu ochii, și nu le găsea)
  • că, cu cât insistam mai mult să reproducă sunetele pe care nu le nimerea, cu atât mai mult se intimida sau enerva sau speria deoarece nu părea să înțeleagă legătura dintre cuvintele „înalt”, „subțire”, „sus”, „gros”, „jos” alăturate unor cuvinte precum „nota do” sau „nota si”
  • că avea nevoie să se miște atunci când observa în ochii mei (din păcate, nu mi-am putut ascunde dezamăgirea sau iritarea) că nu nimerise
  • că, atunci când am invitat-o să se joace pe o scăriță și am asociat diverse sunete (mai sus sau mai jos) cu poziția pe scăriță, a fost mai mult decât încântată și precizia în a reproduce sunetele a crescut semnificativ (găsești aici un scurt video, un exemplu de a învăța teorie muzicală prin mișcare și joc)
  • că între sunet și concept (nota muzicală) nu vede nicio legătură ci mai degrabă o simte urcând/coborând treptele scării
  • neliniște atât în ochii ei cât și în corpul meu, la sfârșitul acestor încercări de „educare”. Și adaug ghilimele pentru că orice încercare de a transfera propriului copil cunoștințe va transforma rolurile voastre din părinte-copil în educator-elev. Și nu este cel mai bun lucru deoarece, mai presus de orice, de la părinte copilul are nevoie să simtă iubire necondiționată. Iar de la un educator care corectează nu prea va mai simți acest lucru. Unde se mai întoarce copilul pentru iubire necondiționată atunci când a aflat de la educator că nu învață bine, dacă educatorul este chiar părintele?

Cu siguranță ca ea sunt și au fost multe ființe pe această lume care au primit eticheta „fără ureche muzicală”, în graba adulților care doresc să aibă de-a face doar cu cei pentru care trecerea din corp în auzul extern se face mult mai repede.

Au trecut aproape doi ani de-atunci. Învățăm să ne relaxăm când fetița noastră nu nimerește ceva (nu neapărat muzical) și să ne reamintim că, dacă chiar vrem să facem ceva pentru ea, înainte de toate să ne dăm voie să avem încredere în ea și alegerile ei Laugh

Între timp a ales baschetul și chitara. Iar urechea ei descoperă, în ritmul propriu și fără nicio presiune explicită din exterior, că există o legătură între sunetele „subțiri” și cuvântul „sus” sau nota „la”. Și reproduce corect din ce în ce mai des notele auzite. Scriu această frază și mă minunez de învățarea pe care am experimentat-o eu la vârsta copilăriei, fără să-mi fi arătat nimeni muzica prin jocuri. Și-mi dau seama cât suntem de diferiți.

În mod firesc, prin natura sa, omul simte muzica cu corpul. De aceea afirm că orice om are simț muzical.

Ruptura dintre corp (sistemul perceptiv auditiv) și sunetul care vine din exterior se petrece atunci când, nereușind să reproducă vocal (în primii ani de viață!) anumite sunete, este descurajat sistematic de către adulții din jur.

Ceea ce poate conduce la blocarea dorinței/voinței și chiar a canalului auditiv.

Cu vreo sută de ani înaintea mea, diverși specialiști au analizat și căutat soluții pentru a readuce muzica acolo unde-i este locul: în viața și, mai ales, în corpul omului. Te invit să redescoperi și tu, dacă nu ai făcut-o până acum - o cale în România este prin intermediul dalcroze.ro. Împreună cu copilul din tine. Sau cu copilul de lângă tine. Sau, dacă vrei o experiență de conectare, cu amândoi deodată.

Uneori nu avem de ales și suntem și educatori pentru copiii noștri - iar aici nu mă refer la „cei șapte ani de-acasă”. Pentru această situație, recomand ca mai întâi părintele să găseasă atât o formă „jucăușă” de a „preda”, cât și o cale cât mai clară de a intra și ieși din rolul de educator. Căci dincolo de orice rol, copilul are nevoie să primească mesajul cel mai important: că este iubit indiferent cât de repede învață, că este iubit pentru că este o ființă pe acest pământ. Muzical exprimată sau nu.


blog comments powered by Disqus